Vă zic și un secret: sunt un strumpf pierdut în lumea asta mare, și, ca să
îmi găsesc o menire și să scap de singurătatea care mă copleșea, m-am deghizat
în camion apicol. Acum am mereu lângă mine sute de mii de prieteni înaripați,
cele mai harnice și active viețuitoare pe care le-am întâlnit în toate
călătoriile mele - și vă asigur: nu au fost puține!
Albinuțelor nu le place să-și schimbe des cuibul – ele învăță „adresa” și
țin mult să se întoarcă mereu în același loc, să intre în „apartamentul” lor și
să prelucreze acolo nectarul dulce al florilor. Dac-ar fi ca eu, să zic, să mă
plictisesc de peisaj sau să mă împrietenesc cu vreunul dintre vecini și să
vreau să ne mutăm în curtea lui, nu pot, pentru că prietenele mele ar fi
derutate și confuze. Noi, când plecăm, plecăm. La cel puțin câțiva kilometri
distanță.
Ca ștrumpf aventurier ce sunt, mi-am zis duminică: „A trecut iarna grea.
Aici, unde stăm noi, primăvara vine mai târziu, mai ales că suntem la unul
dintre polii frigului. Ce-ar fi să...” Nici n-am apucat să îmi termin gândul, că echipa mea de mini-strumpfi înaripați a
început să bâzâie energic și mi-am dat seama că a venit momentul pentru prima
schimbare din an. Știu eu un loc, pe-un deal cu mulți copaci ce înfloresc
devreme, unde putem poposi pentru o perioadă bună de timp...
Doar că, după iarna lungă, am cam amorțit. Așa strumpf cum sunt, pot colora
universul albinuțelor, dar puterile-mi sunt limitate într-o lume a oamenilor.
Mai ales de când sunt sub acoperire și m-am deghizat în camion am mereu nevoie
de cineva când vine vorba să merg dintr-o parte în alta. Mi-am chemat, deci,
oamenii, sperând să fie suficient de bine pregătiți să pornească bătrânul motor
Saviem cu care m-am pricopsit când s-au împărțit deghizările.
Ei trebuie să creadă că mie nu îmi place să mă mișc de ici colo. Că sunt un
mastodont înțepenit și rigid. Vă dați seama ce s-ar putea întâmpla altfel?
Poate m-ar despărți de prietenele mele dragi ca să mă pună să car mărfuri ori
să îndeplinesc cine știe ce alte sarcini. Așa că prefer să le dau câte puțin de
furcă de fiecare dată, ca să nu le vină idei. Astfel, învață să mă aprecieze și
se bucură ca și copiii de fiecare misiune îndeplinită împreună.
Tot din grijă pentru albinuțe, noi călătorim mereu noaptea. Seara ele se
întorc acasă de pe câmp și astfel ne asigurăm cu nu plecăm fără vreunul dintre
prietenii noștri dragi. Așa a fost și duminică: pe înserat, am pornit la drum,
spre peisaje frumoase și flori dulci...
Uneori am nostalgii, gândindu-mă la câte aventuri strumpfești minunate am
pierdut de când m-am rătăcit de prietenii mei și am început noua viață, de
strumpf-camion. Mi le alin când aud vești despre amicii mei. De exemplu, peste
doar câteva zile, în 31 martie 2017, am aflat că începe
să ruleze și în cinematografele din România animația foarte simpatică „Strumpfii: Satul pierdut”, al
cărui trailer
l-am văzut deja. Abia aștept să văd pe îndelete ce-au mai făcut! Și sper ca Spring SuperBlog 2017, care m-a îndemnat să-mi scriu
gândurile strumpfesti, să le povestească și lor aventurile mele și toate
peripețiile apicole din acest sezon!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu